Potrivit deciziei nr. 21 în dosarul nr. nr. 2297/1/2017 pronunţată în şedinţa publică din 6 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: 

 

“În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale şi chitanţe de plată întocmite în fals în numele unor societăţi comerciale care nu recunosc tranzacţiile sau care au avut în perioada funcţionării comportamentul fiscal asemănător societăţilor comerciale "fantomă", în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale; raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322 şi art. 323 din Codul penal stabileşte că: 

Fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.”

 

Aceasta este obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.